Mă întreabă oamenii de unde sunt. Păi sunt din București, de unde să fiu? ..Îmi trădez eu propriul oraș, fără să simt conștiința țipând sau cel puțin reacționând. Nu fac asta pentru că aș fi o snoabă sau pentru că vreau să dau uitării locul în care m-am născut și am crescut 18 ani, însă după atât timp, Bucureștiul m-a adoptat atât de bine și și-a intrat în drepturi. Fără drept de apel, București este acasă.
Așaaa, cu bune și cu rele, întreg perfect, armonie dezordonată, oraș agitat, care pulsează de viață. Da, simt viața în fiecare frunză, în fiecare piatră mai mare pe care o văd și o lovesc în joacă. De mic copil mi-a plăcut să proiectez pietricelele și de multe ori ne luam la întrecere: a cui piatră ajunge mai departe, a ta sau a mea, a cui merge mai drept și nu părăsește traseul înjghebat pe loc?..
Zilele acestea mi-am permis un lux de zile mari. Am ieșit din casă numai cu gândul de a mă plimba. E una dintre plăcerile mele vinovate – să merg pe străzi, să ma opresc pe bănci, să privesc trecătorii. Să mă zgâiesc la vitrine, să îmi cumpăr o înghețată, să tai Centrul Vechi și să caut mereu cu privirea Simbio, care și-a schimbat locul.. Și parcă odată cu mutarea sa, Centrul e prea gălăgios, prea fad, prea incomplet.
Ieri am mers pe jos de la Tineretului pâââână la Romană. Unde am intrat prin magazine (păi se putea altfel?) și am decis că-i prea frumos și soare ca să îmi permit să mă întorc cu metroul. Așa că înapoi, prin soare, pe jos.
Pe straduțe, pe la Cărturești, pe Verona, pe la Universitate.. Mi-e tare dragă intersecția de la Universitate. Nu și când sunt la volan, mă scuzați. Dar acum nu am fost la volan și am avut timp să respir privind-o. Zeci de mașini se opresc disciplinate (suntem totuși în centrul orașului!). Zeci de mașini pornesc mai departe, lăsând loc altora. E un zumzet continuu. Și eu mă uit și-mi amintesc de artificii, de brăduții de Crăciun, de zarva adusă de decembrie, de luminițe, de iepurașul și de ouăle de Paște din intersecție.
Pe straduțe, pe la Cărturești, pe Verona, pe la Universitate.. Mi-e tare dragă intersecția de la Universitate. Nu și când sunt la volan, mă scuzați. Dar acum nu am fost la volan și am avut timp să respir privind-o. Zeci de mașini se opresc disciplinate (suntem totuși în centrul orașului!). Zeci de mașini pornesc mai departe, lăsând loc altora. E un zumzet continuu. Și eu mă uit și-mi amintesc de artificii, de brăduții de Crăciun, de zarva adusă de decembrie, de luminițe, de iepurașul și de ouăle de Paște din intersecție.
Tu îți mai amintești de ziua în care am ajuns întamplător la Intercontinental și am dat nas în nas cu un concert de muzică clasică? Ne-am întins pe iarbă, fără să ne gândim că poate o să ne ridicăm de-acolo cu pete. Eu purtam un tricou bleu, iar tu ceva pastel,gri – parcă îți și văd chipul.
Cu părul în iarbă, cu mintea printre note colorate, cu ochii în stelele care se întrezăreau pe cerul de București – așa am petrecut câteva zeci de minute. Universitatea o să-mi aducă mereu aminte de tine și de acest moment, mămico! Mi-e așa dor de tine.. Eram studente, eram în primul an de facultate și Bucureștiul ne-a primit cu brațele deschise – două moldovence, care veniseră cu vise bine împachetate în capitală.
Fiecare colț, fiecare stradă are o poveste. Fiecare loc în care am ajuns vreodată e pregătit să-mi spună o poveste de demult. Cu mine, cu tine, cu noi, cu emoții, cu nervi sau crize. De orașul meu natal mă leagă acum puține amintiri și l-am regăsit atât de schimbat în vară când l-am luat la picior, încât am sunat-o pe mama ca să îmi spună exact cum aș putea ajunge în punctul X. M-am simțit… străină. Asta înseamnă că nu mai eram acasă, nu?..
Bucureștiul ascunde oameni dragi, pe care mă bucur să îi revăd. Ca să ne înțelegem, eu chiar mă bucur să revăd oameni cu care am avut ceva bun de împărțit odată. Așa cum m-am întalnit în metrou cu o fostă profesoară, așa cum m-am întâlnit pe la Unirea cu un fost coleg de facultate pe care nu l-am mai văzut de câțiva ani. De la absolvire, mai exact. Și stăm în același oraș!
Îmi place să stau pe iarbă în parc și de multe ori am făcut asta vara asta. În picioarele goale, cu o carte în brațe, cu umbra copacilor și cu roz în păr – puteam să îmi doresc mai mult?.. Iar acum, toamnă blândă, ce poate fi mai frumos decât o plimbare în prag de amurg, cu frunze care se desprind triste și cad peste mine, de parcă le-aș putea eu salva din destinul tragic pe care îl au? Am luat câteva acasă, dar nu pot să le iau pe toate, așa că le las să cadă pe caldarâm – încerc să nu le calc – și merg mai departe, în drumu-mi.
..alunec pe străzi, mă preling printre oameni și zâmbesc, pentru că sunt acasă. Și e un sentiment al naibii de plăcut să fiu acasă!
Ce frumos ai descris acasa. Si ce frumos ai descris Bucurestiul. Ca o bucuresteanca adevarata. Am cateva prietene born&raised si mi-l descriu exact in acelasi mod.
Alexandra, multumesc mult pentru apreciere 🙂
Frumos ai scris! Exact ca tine ma simt si eu, sunt venita de ceva ani in Bucuresti si orasul acesta m-a adoptat. Este un oras tare galagios si aglomerat, dar m-am obisnuit in nebunia de aici. Abia astept urmatorul articol din seria movisme:-) te pup
Carmen, ma bucur ca si tu simti la fel! E foarte bine sa simti ca apartii unui loc.
Vor veni si alte movisme, te pupic si eu!
Neata weekend minunat :*
Buna dimi :*
Oai cata emotie pozitiva!Mi-au dat lacrimile citind si gandindu-ma cat se frumos trebuie sa fie sentimentul de apartenenta,de a te afla in locul potrivit!Eu nu sunt in tara si ma gandesc mereu sa ma intorc acasa,dar cum in orasul meu natal sansele de a gasi un loc de munca sunt mici,ma gandeam la Bucuresti.Dupa ce am citit articolul tau ma gandesc si mai mult!Esti o persoana care simte si traieste intens,care trece totul prin filtrul sufletului!Ma regasesc uneori in ceeea ce scrii.Felicitari!Te pup
Andreea,
sa stii ca am citit mesajul tau pe fuga, in metrou, si nu am vrut sa raspund la fel, pe fuga. De aceea iti raspund asa tarziu.
Iti multumesc tare mult pentru acest comentariu, ma bucur din suflet ca am reusit sa iti trimit emotii pozitive si un sentiment placut. Daca vii in Bucuresti, da un semn.. stiu cum e sa fii singur intr-un oras mare.
Te pup si iti multumesc mult ca imi esti alaturi!
Adina.
genul asta de postari sunt preferatele mele 🙂 Deci sa vedem 😀
Imi place ! Astept urmatoarele ganduri in nuante de mov ..
ai ai scris tare frumos! sper să fie o rubrică longevivă pe blogul tău
Ce frumos ai scris și ce frumos ai descris Bucureștiul! Mă bucur că nu sunt singura care consideră acest oraș frumos, așa cu bune și cu rele! Și mă bucur că nu sunt singura căreia-i place să se plimbe „de nebună” pe jos. 😀 Chiar n-am mai făcut de mult un drum Tineretului – Romană pe jos!
Pupici!
Miha, multumesc :). Nu suntem singure, crede-ma! Eu aleg sa vad partea lui frumoasa. Imi face bine!
Te pup!
Multumesc de sustinere, ma bucur ca va place :). Sper ca urmatoarea tema sa nu fie prea.. dura :)) vom vedea, nu zic nimic!
Va pup!
Am citit de ieri postarea si mi-ai starnit un pic fluturasi in stomac. Ce sa zic.. frumos peisajul, frumos povestit si frumoase amintirile. Si pentru mine intersectia de la Universitate a ramas unul din locurile preferate. Citeam si eram asa prinsa de peisaj ca n-am realizat ca imi " vorbesti ". Cand mi-am dat seama, am retrait momentul si mi-au licarit un pic ochii. Mi-ai umbat un pic la emotii. Imi amintesc parca a fost ieri si ma bucur ca am fost acolo si am ramas cu amintirea asta la suflet. Mi-e foarte dor de tine și de… atunci si chiar daca suntem departe ma bucur ca tinem legatura. Te imbratisez cu mult drag si dor.
Stii ca ti-am zis in email ca m-am gandit la tine si am scris ceva? Sau ceva de genul am spus. Dar n-am vrut sa iti zic despre ce e vorba, ca sa citesti singura.
Da, pentru mine e un moment pe care o sa il pastrez mereu in amintire. E una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am cu tine!
Te pup si eu cu drag. Va pup de fapt, abia astept sa-l smotocesc pe bebe <3 Poate de Craciun!
Am citit zambind si dand din cap, pentru ca asa simt si eu dupa 9 ani de Bucuresti.
Foarte frumos ai scris! 🙂
Te pup
🙂 Multumesc, G!
Pupici!
Ce dragut! Si mie imi place pe iarba, mai mult la malul marii, de' …aici am crescut!:)
🙂 Eu am avut doar malul prutului.. dar si ala la vreo 70 de km asa ca… :))
Bravo, ai scris frumos. Si eu simt la fel; si eu sunt in aceeasi situatie ca ca si tine.
Adrian, iti multumesc frumos pentru vizita si mai ales pentru comentariu. E o bucurie sa vad ca si baietii/barbatii rezoneaza cu ce scriu eu uneori 🙂
Numai bine!
Adina
frumos articol,prin el am cunoscut o mica parte din capitala,unde nu am mai fost de muulti ani,de cand eram copil,atunci fiind in excursie cu scoala! mi-ar place sa vizitez acum impreuna cu copiii mei Bucurestiul,insa nu mi-ar place sa locuiesc acolo…nu imi place agitatia.
Daniela, tata mereu imi spune ca-i prea aglomerat, prea agitat, prea… mult. Dar daca m-am invatat cu viata asta tumultoasa, ce sa fac?
Daca ajungi pe aici, da un semn – stiu un loc frumos in care putem bea un ceai 🙂
cu siguranta scumpa mea,imi esti tare draga si as fi foarte fericita sa putem sta si discuta in coltisorul tau preferat…ar fi o onoare pentru mine! te pup dulce!
Doar o data am fost in Bucuresti, dar eram mica si imi amintesc ca am mers cu metroul si acolo am mancat primul Happy Meal 😀 Mi-ar placea sa locuiesc in Bucuresti sau macar sa-l vizitez 🙂 Imi plac si mie plimbarile lungi, descoperi multe lucruri in oras 🙂
:)) eu habar nu am cand am mancat prima oara la MC… probabil tot cand am fost in vizita 🙂