Sunt trista. Tocmai am terminat de citit volumul doi al romanului “Noaptea de Sanziene“, de Mircea Eliade si sunt trista;
Pentru ca am terminat de citit o capodopera, actiuni impletite atat de frumos si misterios, incat am sorbit fiecare pagina, mai mult decat citit.
Pentru ca in final personajul principal, cel care m-a tinut cel mai mult cu sufletul la gura, a murit. Impreuna cu cea pe care o iubea, cu Ileana, intr-un accident de masina (desi prapastia care se deschide in fata lor este de fapt eternitatea). Totusi, nu fericirea asta o doream eu pentru cei doi. Voiam sa fie impreuna, dupa ce s-au cautat atat timp, dupa ce s-au amagit atat timp ca nu se iubesc, s-au chinuit, au incercat sa se minta si au trait in zadar, cu mintea ratacita si cu sufletul gol, incomplet.
Pentru ca tabloul si drama razboiului m-a marcat.
Pentru ca personajele in jurul carora a fost creata actiunea au murit pe rand, fara dreptul de a se salva, de a se sustrage sau de a se scuza in fata mortii in vreun fel.
Pentru ca Timpul trece si noi nu observam.. iar Istoria se scrie.
Pentru ca am citit despre viata, despre moarte, despra ura, despre iubire dusa la extrem, despre inselare, despre teama, despre disperare, despre singuratate, despre fericire, despre multumire, despre lipsuri, despre renastere, despre multa tristete inchisa intr-un suflet…
Pentru ca m-a facut sa ma gandesc departe..

Incepusem romanul acum vreo cativa ani, dar mi s-a parut greoi. N-am avut destula rabdare, nu stiu ce nu m-a captivat. Si acum, in cateva zile, am citit pana m-au durut ochii. Si acum ma dor, dar nu puteam adormi si am deschis calculatorul.
Este, clar, unul dintre romanele mele preferate. Imi pare rau ca nu l-am descoperit mai devreme. Poate nu eram pregatita.
Ati citit aceasta carte? Cu ce ganduri ati ramas in urma acestui roman remarcabil?