Mi-a fost greu să reiau cititul pentru că m-a răscolit destul de mult Vara în care mama a avut ochii verzi. După ce i-am dat un pic de timp pentru sedimentare şi digerare, m-am întors înapoi pe baricade şi mi-am reluat pasiunea. Aşa că pot să vă povestesc despre încă o mini serie de cărţi citite până în prezent.
Ca de obicei, aduag câteva impresii despre fiecare, dar şi locul din care le puteţi comanda, în caz că v-am făcut curioase.
S-a sfârşit înainte să înceapă – Ioana Dumitrăchescu
Mărturisesc că pe aceasta am primit-o în varianta pdf şi fiind acasă, de Crăciun, m-am gândit că ar fi o idee bună să încep cu ea. Mi-e mult mai uşor să citesc cărţi pe mobil, deşi, recunosc, nimic nu se compară cu răsfoitul uneia, cu paginile date, cu foşnetul şi mirosul lor.
Aşa… S-a sfârşit înainte să înceapă este o poveste de dragoste dintre un medic cardiolog şi Paula, o tânără care intră în viaţa lui cumva forţat. Pentru că ea se îndrăgosteşte de el şi îl vrea în viaţa ei, chiar dacă el este căsătorit. Urmează o viaţă împărţită între două femei, pentru că domnul doctor nu are curaj să îşi părăsească soţia, deşi Paula îl acaparează total. Mereu motive, pretexte, situaţii… se sfârşeşte totul, dar viaţa face ca inima Paulei să înceapă să aibă probleme şi astfel să necesite un transplant. Iar medicul nostru este fix… cardiolog, aşa cum am precizat la început. Cum se desfăşoară reîntâlnirea, ce secret aduce odată cu ea, cum se sfârşeşte – aflaţi citind cartea. Pe mine m-a prins, deşi o dată sau de două ori am dat ochii peste cap.
Această poveste este sub formă de jurnal scris de către medic şi prezintă cu sinceritate şi sensibilitate sentimente, vinovăţii, prăbuşiri ale sufletului.
Tatuatorul de la Auschwitz – Heather Morris
Am primit cartea de la Cristina şi deşi am spus că nu îmi mai trebuie să citesc pe subiect (măcar o perioadă), nu am putut să o las deoparte.
Cartea descrie povestea lui Lale, un tânăr evreu slovac deportat în lagărul de la Auschwitz. Educat, cu aşteptări nerealiste şi cu o viaţă perfect normală înainte de a ajunge în locul morţii, Lale înţelege rapid ce înseamnă Auschwitz şi îşi promite să iasă de acolo cu viaţă. Deşi i se rupe sufletul pentru că trebuie el trebuie să fie cel care îi tatuează pe nefericiţii care ajung în acel loc, o face pentru că asta îl poate ţine în viaţă. Aici şi aşa o întâlneşte pe cea de care se îndrăgosteşte şi alături de care luptă să iasă viu. Să fie împreună… e tot ce îşi doresc.
Un fir al poveştii dur, care îţi face sufletul să se strângă de atâtea ori.
Aş fi preferat ca reînâlnirea lor să fie altfel, spre final Morris lăsându-mi impresia că s-a cam grăbit să încheie.
Secretul Orhideei – Lucinda Riley
Am primit-o cadou şi am tot mutat-o de colo-colo, pentru că e destul de groasă. Până când am terminat cartea de mai sus şi am zis că gata! I-a venit rândul, nu mai stăm la discuţii.
După primele pagini mi-a părut rău că nu am început-o mai devreme. M-a dus cu gândul la Downton Abbey prin domeniul Warton Park, locul în care se desfăşoară povestea. Sau mai bine spus, o parte din ea. Pentru că am fost purtată prin Thailanda, Franţa şi Anglia, în vremuri demult apuse, cu servitori, stăpâni şi din păcate, război.
Secretul orhideei adună poveştile mai multor generaţii, iar cuplurile centrale sunt Julia-Kit şi Harry-Olivia. Dacă la început am fost prinsă bine de tot, după jumătatea cărţii am început să o simt atât de previzibilă, încât m-a şi enervat într-o oarecare măsură. Păi ce ai făcut, Lucinda, ai pornit atât de frumos, ai conturat personalităţi aşa faine, pentru ca mai apoi să mă laşi să ghicesc fiecare lucru care urmează? Ca să nu mai spun că până la final am vrut, mi-am dorit, am sperat că voi vedea măcar un rând din jurnalul găsit de Julia.
Că tot am pomenit-o, mi s-a părut super trasă de păr reacţia ei referitoare la Xavier – nu vă spun în ce context, vă las pe voi să descoperiţi. Spuneam (scriam) mai sus de doctor, care nu a fost capabil să îşi asume sentimentele. Ei, Julia a fost oarecum o variantă feminină a lui, noroc cu bunica naturală care s-a gândit să o salveze. M-a depăşit faza asta şi recunosc că la final am terminat cartea cu un sentiment de… lehamite. Ce mi-a plăcut la început, dar ce m-a dezamăgit spre final…
101 poveşti vindecătoare pentru adulţi – George W. Burns
Am citit-o în paralel cu altele, deşi nu fac asta de obicei, preferând să mă concentrez pe o carte odată. Şi asta pentru că mi se pare o carte pe care trebui să o citeşti mai cu atenţie, să îi dai timp, să o gândeşti, să o asimilezi. Nu toate cele 101 de poveşti m-au prins, însă multe dintre ele sunt foarte interesante.
De pildă, într-una dintre ele, autorul povesteşte despre un episod în care şi-a propus să îşi ducă nepotul în parc. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, copilaşul oprindu-se ca să admire fiecare copac, fiecare floare, să se caţere etc. Ideea centrală este că noi ne grăbim spre destinaţie fără a savura drumul.
M-a făcut să îmi amintesc de zilele în care o duceam la creşă şi de faptul că un traseu de 15-20 de minute se transforma uneori în unul de o oră. Ba ţup pe bordură, ba ne zgâiam în curtea cuiva, ba o ridicam să observăm cum cresc florile şi frunzele şi aşa mai departe.
Bineînţeles, este un singur exemplu, însă majoritatea au un asemenea mesaj şi te pun pe gânduri.
Teoretic, este o carte destinată psihoterapeuţilor, însă practic, cred că oricine o poate citi.
Persepolis – Marjane Satrapi
Am primit cadou cele două volume şi le-am luat cu mine când am plecat din Bucureşti, gândindu-mă că două cărţi mă vor ţine ocupată măcar câteva zile. De undeeee! Nu ştiam că sunt cărţi grafice, foarte uşor şi rapid de citit. Prin prisma felului în care sunt redactate, nu şi prin informaţiile şi emoţiile pe care le transmit.
Persepolis reprezintă un bildungsroman; autoarea descrie câţiva ani din viaţa ei, începând povestea printr-o corelare cu istoria ţării în care s-a născut. Mi s-a părut foarte interesant procesul de islamizare al acesteia şi mai ales schimbarea mentalităţii unora dintre oameni. Deodată, femeile au fost obligate să poarte văl şi orice lucru de import (de pildă, adidaşii Nike, insigna cu Michael Jackson) sunt considerate simboluri ale decadenţei.
Părinţii micuţei Marji sunt moderni, ascultă muzică americană şi merg la manifestaţii. Dar ştiţi ce se întâmplă la una dintre ele? Nu mai vrem batic pe cap – spun femeile. Când, deodată, lucrurile o iau razna şi aud: Baticul sau bătaia! […] Scapă cine poate!…
Ei îşi doresc pentru fiica lor un viitor mai bun, aşa că o trimit la studii în Austria. Aici are loc transformarea ei din copil în adolescent, aici îşi găseşte prima mare (crede ea!) iubire, aici suferă, aici fumează, aici au loc experienţe care o schimbă cu totul. Însă departe de părinţi şi de cele dragi ei, cade în depresie şi se întoarce la ai săi.
Al doilea volum mi s-a părut mai interesant pentru că s-a axat mai mult pe viaţa ei – sau cel puţin, eu aşa l-am perceput. Dacă în prima carte, Marji este ajutată de părinţi să înţeleagă situaţia ţării, acum trece prin filtrul propiu experienţele, războiul, implicaţiile, şi viaţa ei ia o altă turnură după ce îşi cunoaşte viitorul soţ. Se căsătoreşte la 21 de ani, divorţează (foarte interesant episodul, reacţia şi sfaturile tatălui ei) şi se mută din nou.
Imaginile mi se par foarte bine realizate, pentru că ilustrează fidel sentimentele personajelor.
Sunt surprinsă de cât de mult mi-a plăcut această autobibliografie!
Dacă vrei şi tu să citeşti acest roman grafic, comandă-l de aici!
Însemnările unei mame – K.V. Mahova
Am găsit această carte în biblioteca alor mei. A apărut în 1956 la Editura de stat didactică şi pedagogică şi am luat-o de pe raft cu o maaare curiozitate. Ce anume ar putea ascunde în paginile ei? Cum îşi creşteau mamele copiii pe vremea aceea?
Însemnările unei mame reprezintă jurnalul unei mame (logic) care trăieşte în Moscova în mare parte a timpului. Spun aşa pentru că familia a trăit în timpul războiului, asta aducând cu sine diverse schimbări ale localităţii.
Klava are cinci copii; între Ina, cea mai mică fetiţă, şi Djanik, primul ei fiu, există o diferenţă de 15 ani. Familia pare foarte bine sudată, viaţa lor curge lin, copiii se iubesc şi se respectă între ei, părinţii sunt fericiţi.
Povestindu-şi viaţa ca mamă, Klavocika dă exemple de situaţii pe care le-a întâmpinat cu copiii şi cum a reacţionat. De pildă, ea consideră că un bebeluş are nevoie de baie de aer şi de baie rece. El trebuie alăptat o dată la trei ore şi nu trebuie culcat decât în pătuţ. Are nevoie să fie independent cât mai repede şi trebuie să aibă un program strict, care să includă şi activităţi casnice. Un copil nu trebuie cocoloşit şi ţinut prea mult în braţe, spune ea. Nu trebuie certat, ci făcut să înţeleagă cu vorbă bună că a greşit. Ea, spre exemplu, inventează poveşti cu eroii preferaţi ale celor mici, care fac aceleaşi boacăne. Cu ajutorul lor îi pune pe cei mici pe gânduri, care îşi dau singuri seama de ceea ce au greşit.
Prin prisma educaţiei oferite, familia Klavei este un exemplu pentru cei din jur şi ei i se cer sfaturi de creştere a copiilor.
Nu am rezonat cu unele lucruri scrise de ea, însă am constantat surprinsă că alte sfaturi sunt foarte bune şi aplicabile şi acum, la mai mult de 50 de ani de la apariţia acestei cărţi.
Dacă sunteţi curioase de întreaga poveste, probabil o puteţi găsi prin anticariate. La o scurtă căutare pe google, mie mi-a apărut disponibilă.
Voi mai scotoci prin biblioteca alor mei, pentru că din păcate nu am fost inspirată să iau din Bucureşti mai multe. Şi cel mai probabil, voi pune şi o comandă nouă, pentru că se anunţă destul de zile de stat în casă şi acasă.
Voi cu ce cărţi citite în ultima perioadă vă lăudaţi? Ce recomandări aveţi pentru mine?
