Tocmai am lăsat din mână o a cincea carte scrisă de Elena Ferrante – dar despre ea voi scrie separat, în alt articol în care vă spun ce cărți am citit în ultima perioadă – și m-am așezat la laptop.
De ce nu le pun împreună, având, totuși, același autor? Simplu: Tetralogia napolitană este o capodoperă, din punctul meu de vedere, ce merită menționată separat. Și nu o dată, ci de mii de ori – cel puțin eu una am recomandat volumele tuturor, atât de mult m-au fascinat.
Tetralogia napolitană de Elena Ferrante este formată din patru cărți:
Habar nu am avut de acest lucru atunci când am comandat-o pe prima. Dar după ce am citit-o și după ce le-am citit pe toate patru, aș fi vrut să nu se fi terminat niciodată… le-am citit noaptea, am furat câte o oră-două de somn în timpul săptămânii, pentru ca în weekend să mă prindă zorii zilei cu cartea în brațe.
Nu mi s-a mai întâmplat de ceva timp să fiu atât de prinsă de un fir al acțiunii, de nume, de locuri, de povestea în sine, de zugrăvirile sentimentelor și a locurilor în care trăiesc personajele. Cu fiecare pagină citită am vrut să citesc și mai mult, să aflu și mai multe despre personaje și despre ce se întâmplă mai departe cu ele.
În Prietena mea genială, primul volum, facem cunoștință cu Lila și cu Elena, personajele centrale. De fapt, din start realizăm că vocea care deapănă amintiri este a Elenei, care se întoarce în timp și începe să povestească despre copilăria alături de Lila, într-un Napoli mizer, cum nu m-aș fi așteptat vreodată să îl cunosc.
Două fetițe vecine care se jucau cu păpușile și care dezvoltă o prietenie specială, cu puncte culminante care te țin cu sufletul la gură. Cu absențe de săptămâni, luni… cu multe cuvinte care nu sunt spuse. Și cu reveniri furtunoase în anumite momente ale vieții fiecăreia.
Dintre cele două, Elena este cea care are șansa de a-și continua studiile, pe când Lila se căsătorește (la 16 ani) cu un bărbat bogat. Căsătoria aceasta din interes este dorită mai mult de părinții Lilei și de către cei din jur – Lila se supune, dar trebuie să accepte toate umilințele, bătăile și certurile care vin la pachet odată cu acest aranjament.
Povestea noului nume ilustrează minunat (și totodată extrem de dureros) noua condiție a Lilei. În timp ce Elena Greco părăsește Napoli pentru a-și continua studiile, Lila Cerullo rămâne în același loc prăfuit, mizer, plin de certuri și de violență, în care doar banii fac legea.
Realitatea în care trăiesc personajele este absolut cutremurătoare – nu am regăsit pasaje fanteziste, care să te facă să te gândești departe, care să îți dea prea multă speranță că soarele se va ivi după atâția nori și furtuni. Dimpotrivă. Am rămas mereu ancorată în realitatea dură, brută, a celor două și a personajelor secundare pe care Elena Ferrante le-a construit cu migală. Am ajuns să cred că există stilul Ferrante, ușor de recunoscut în a cincea carte pe care am citit-o.
Revenind la serie, în a treia carte, Cei care pleacă și cei ce rămân, Elena pleacă și Lila rămâne – de fapt, dacă citim cu atenție titlurile, cel puțin pe primele trei, putem intui subiectul tratat în fiecare volum.
Lenu se căsătorește și ea, are copii, își părăsește soțul (și mai mult nu mai spun) – fiecare dintre cele două își trăiește propria dramă.
Măcar câteva pagini… era în jur de 2 dimineața când am făcut fotografia asta 🙂
Abia a patra carte, Povestea fetiței pierdute, m-a debusolat complet. Nu am știut efectiv la ce să mă aștept. Mă gândeam că fetița pierdută este Lila, care va găsi cumva o modalitate de a se redresa, de a reînvia, de a deveni bună – ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă. Așteptarea mea a venit ca urmare a simpatiei și a solidarității cu Lila – dintre cele două, Lila a fost cea care m-a intrigat cel mai mult. Potențialul ei, inteligența ei, voința ei. Pentru ea mi-aș fi dorit o viață mai bună… din punctul meu de vedere, Elena o putea avea, dar i-a dat cu piciorul.
Însă, revenind, fetița pierdută nu este Lila… și nici nu vă spun eu cine e, ca să nu stric bucuria (?) descoperirii.
Tetralogia napolitană de Elena Ferrante reprezintă un jurnal pe care Elena își dorește să îl scrie cât mai coerent, cât mai complet, cât mai detaliat privind în urmă. Poate veți fi șocate de cuvintele vulgare folosite în anumite momente – așa, ca mine – dar tocmai acest lucru ne plasează mai bine în mijlocul acțiunii. Ne face să ne simțim parte din poveste, nu spectator.
Înțeleg că există și un film, însă nu am apucat să îl văd. Oricum, cum noi nu prea deschidem TV-ul (din cauza sau datorită lui Ingrid), sunt slabe șanse să îl văd prea curând. Rămân cu cititul meu, mai bine.
Voi ați citit vreo una dintre cele patru cărți? Cum vi s-a părut?
