M-am bucurat tare mult să văd că primul articol în care vă scriam şi povesteam pe scurt despre ce cărţi am citit în ultima perioadă – cel din mai – a fost foarte bine primit. Aşa cum mă aşteptam, a tunat şi ne-a adunat :). Îmi place tare mult să aflu că nu sunt singura care (încă mai) citeşte şi preferă să îşi petreacă o parte din timpul liber în acest fel. E minunat! Aşa că feedback-ul vostru m-a motivat să scriu din nou pe acelaşi subiect.

Aşadar, ce cărţi am citit în ultima perioadă? Păi… să vedeţi:

• Fericirea îmi scapă printre degete – Agnes Martin-Lugand. Am auzit de scriitoare prin prisma cărţii Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea, foarte lăudată şi apreciată, aşa că atunci când mi-a căzut aceasta în mână, nu am ezitat să o citesc.
  Iris este soţia unui medic căruia îi spune, mai în glumă, mai în serios, că spitalul este amanta lui. Aşadar, este o soţie neglijată, care se simte neiubită, mică. Are un job care o plictiseşte, mai ales pentru că visul ei a fost să se înscrie la o şcoală de croitorie. Un vis neacceptat de către părinţi, care îi ascund faptul că fusese admisă la acea şcoală – nu de alta, dar fraţii ei studiau dreptul şi medicina, cum ar fi putut Iris să fie croitoreasă?
  După 11 ani, în timpul unei mese în familie, Iris află că părinţii au dat foc scrisorii care adusese vestea acceptării la şcoala pe care şi-ar fi dorit atât de mult să o urmeze. Acest lucru a determinat-o să îşi urmeze visul: renunţă la jobul din bancă şi se înscrie la un curs organizat la Paris. Spre surprinderea ei, este acceptată, iar aventura, care avea să dureze şase luni, începe.
  Odată cu mutarea la Paris apar în viaţa ei Gabriel (da, aţi ghicit, alt bărbat) şi Marthe, cea care o îndrumă în cariera ei. Legături bolnăvicioase, aş spune, şi vă las pe voi să vă lămuriţi de ce.
  Finalul mi s-a părut prea grăbit, prea uşor, de parcă autoarea ar fi vrut să se spele pe mâini şi să încheie odată. Din punctul meu de vedere, nepotrivit, aşa că am mixed feelings în ceea ce priveşte cartea. În orice caz, o găsiţi aici.

• Poartă-te ca o lady, gândeşte ca un bărbat – Steve Harvey
  Nu mă întrebaţi ce m-a apucat de am citit aşa ceva. Saaau dacă mă întrebaţi, am un singur cuvânt: curiozitate. Dar să vă scriu câteva subtitluri, ca să motivez această curiozitate pisicească: Cele trei lucruri pe de care are un bărbat nevoie: sprijin, loialitate şi sex. Trebuie să discutăm şi alte vorbe pe care bărbaţii le evită. De ce înşeală bărbaţii. Cum să obţii inelul. Când am văzut-o pe asta cu inelul, am râs. Să fim serioşi! Nu există o reţetă pentru aşa ceva. Şi de fapt, unde-i graba? Cu ce te ajută inelul ăla? Da’ nu poţi să îţi cumperi tu unul? Am zis şi câte un “a-haaaaaa” pe alocuri, dar simt că puteam face o alegere mult mai bună.
  Aşadar, un lucru e cert: după ce am citit cartea asta, tot nu ştiu cum gândesc bărbaţii. Poate aflaţi voi şi mă lămuriţi şi pe mine – cartea o puteţi găsi aici (inclusiv sub formă de audiobook).

• Fata cu portocale – Jostein Gaarder. Citind titlul, m-am gândit că e vorba despre o poveste de dragoste. O fată care avea nişte portocale îl întâlneşte pe unul şi se îndrăgostesc. Şi? Care e misterul?
  Totuşi, am început să o citesc. Nu m-am înşelat, era fix ceea ce îmi imaginam. Însă povestit într-un mod nemaiîntâlnit până acum de mine: de un adolescent care citeşte şi citează o scrisoare redactată de tatăl său în urmă cu 11 ani, înainte ca acesta să se stingă. Tatăl îl provoacă să o vadă altfel pe fata cu portocale, să o descopere, să o respire. Să înţeleagă care e rostul vieţii şi ce contează cel mai mult în ea. Pe mine m-a prins povestea de dragoste dintre cei doi. Dacă sunteţi curioase şi voi cum a apărut fata cu portocale în viaţa tatălui lui Georg, puteţi găsi cartea aici.

• Ce-aş fi eu fără tine? – Guillaume Musso. Nu auzisem de nenea ăsta, dar mi-a plăcut descrierea cărţii, aşa că m-am pus pe citit. Citit care a durat… câteva ore. Aşa mult mi-a plăcut, încât am decretat seară personală. El a spălat fata, el a culcat-o: eu am citit. Până nu am terminat cartea, nu am lăsat-o din mâini.
  Ce-aş fi eu fără tine? este o poveste de dragoste tulburătoare, care începe în California. Martin o cunoaşte pe Gabrielle şi petrec împreună zile de vis, în care îşi dau seama că sunt suflete pereche. Însă reîntoarecea lui Martin în Paris o lasă pe ea cu sufletul frânt: deşi îl roagă să mai rămână, el nu o face. După trei ani în care se gândeşte tot la ea, Martin îi trimite o scrisoare lui Gabrielle şi îi dă întâlnire în Manhattan. O aşteaptă în frig până la închiderea localului respectiv, însă ea nu vine. Purtând această dezamăgire în suflet, se întoarce în Franţa, unde îşi continuă viaţa şi activitatea în cadrul poliţiei. Principala sa ocupaţie este să îl “vâneze” pe Archibald McLean, cel mai celebru hoţ de tablouri al epocii moderne. Întâmplarea face ca între Archie şi Gabrielle să existe o legătură, aşa că după 13 ani în care nu s-au văzut şi nu au vorbit deloc, Martin îi întâlneşte pe amândoi, punând-o pe Gabi să aleagă între dragostea celor doi bărbaţi.
  Finalul poveştii mi s-a părut totuşi cam tras de păr; la cât de intensă a fost acţiunea şi la cât de mult am simţit povestea, cred că merita ceva mai deosebit. Dar poate că pe voi o să vă ungă la suflet şi-o să vi se pară din poveste, cine ştie? Găsiţi cartea scrisă de autorul francez aici.

• Cândva am fost prinţesă – Coşmarul unei mame –  Jaqueline Pascarl. Bun, şi acum de ce nu mai eşti? Asta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o de îndată ce am văzut titlul. Nici una, nici două, m-am apucat de citit. Aşa am aflat povestea lui Jaqueline, o fată născută în Australia, care a avut nenorocul să dea peste un prinţ cu care s-a căsătorit. Păi cine nu ar vrea să fie prinţesă şi să trăiască într-un palat adevărat, spuneţi voi? Adăugăm titulaturii şi purtării exemplare a curtezanului şi copilăria plină de abuzuri a lui Jack şi iată cum rezultă o căsătorie încheiată înainte ca mireasa să împlinească 20 de ani.
  Nenorocul, pentru că odată sosiţi în ţara lui de origine, Malaezia, prinţul a început să îşi abuzeze soţia fizic, dar şi psihic. Umilinţă, lacrimi, disperare – toate ascunse după paravanul familiei regale şi a regulilor. O lume închistată în tradiţii care m-au îngrozit.
  Cumva, Jaqueline (devenită între timp Yasmin, după cum a dorit soţul ei) revine în Australia cu cei doi copii, însă după o vreme, aceştia sunt răpiţi de Bahrain (tatăl lor). Acum începe calvarul mamei, care este despărţită de copii; răpirea este un subiect delicat, autorităţile australiene încercând să muşamalizeze fapte de teama unui conflict diplomatic cu familia regală şi implicit cu Malaezia. Nu vă spun finalul, pentru că nu este un happy end. Dacă vreţi să îl aflaţi,  găsiţi cartea aici. Cu menţiunea că între timp, Jaqueline a mai scris vreo două cărţi-continuare, însă ele nu sunt traduse în limba română. Iar eu am rămas în plop, nu ştiu exact care e acum situaţia.

• Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea – Agnes Martin-Lugand. Că tot o precizam la începutul articolului. Am pus mâna pe ea şi m-am apucat de treabă. Spre surprinderea mea, care mă aşteptam să fie o carte cu norişori şi motivaţionale, am descoperit o poveste a unei femei rămase văduvă în urma unui accident. Atât soţul ei cât şi fetiţa lor Clarra s-au stins, aşa că Diane pleacă din Paris în Irlanda, pentru a-şi reveni din depresie. Aici se întâlneşte cu un vecin – d’ooooh!, previzibil – şi începe o cursă de-a şoarecele şi pisica. Când mă obişnuisem cu ideea că e o carte foarte previzibilă, asta e, hai să ajung la final, na că finalul mi-a dat peste cap toate aşteptările. Mai mult nu zic, ca să nu stric povestea.
  O găsiţi aici, fiind disponibilă şi în set cu alte trei titluri ale autoarei.

• Am fost medic la Auschwitz – Miklós Nyiszli. Ce pot să zic despre subiect decât că şochează? După câteva pagini, am vrut să renunţ la cartea asta. Am vrut să o şterg, să o ascund, să o uit – dar oare asta era o soluţie, să bag capul în nisip? Am continuat să citesc despre moartea a şase milioane de oameni nevinovaţi, despre atrocităţile la care au fost supuşi, despre umilinţă, sânge vărsat, experimente, nepăsare, ignoranţă, boală, suferinţă, cruzime, doar pentru a afla cum a scăpat medicul. Cum a ajuns el înapoi acasă? Dar familia sa a supravieţuit?
  Îmi amintesc că am văzut în liceu Pianistul şi am fost neom câteva zile. Mai apoi, cât locuiam în Franţa, am văzut Băiatul în pijama vărgată şi m-am cutremurat. Am avut ocazia să vizitez Auschwitz-ul şi am refuzat. Pur şi simplu nu am putut accepta ideea de a merge acolo. Cred că este un loc atât de încărcat, atât de dureros, încât am preferat să refuz acea excursie, vizitând în schimb Cracovia.
  Acestea sunt fapte… lucruri care s-au întâmplat. Doamne, voi realizaţi ce norocoşi suntem noi că suntem liberi? De câte ori am scris şi am spus asta pe blogul acesta, de atâtea ori întăresc: voi realizaţi ce dar minunat, libertatea?!

Acestea sunt cărţile pe care le-am citit eu în ultima perioadă. Mai am una începută, însă nu ştiu dacă o duc până la final. Pur şi simplu nu m-a prins…

Voi ce cărţi aţi mai citit?

Vă pup şi vă trimit un zâmbet!