În lunile mai şi august vă arătam mai mult de cinci cărţi pe care le citisem în ultima perioadă. Din păcate însă, azi nu vă mai pot recomanda tot atâtea. Am avut o perioadă încărcată, în care nu am reuşit să mai citesc zilnic. Aşadar, nu am decât trei cărţi mari şi late despre care vreau să vă scriu. Iar pe două dintre ele să vi le recomand din tot sufletul!

Acolo unde femeile sunt regi – Christie Watson. Am terminat cartea asta cu lacrimi pe obraz. Nu ştiu de când nu am mai citit o carte care să mă fi mişcat atât de mult. De ce atâta durere? De ce atâta suferinţă?!
Cu fiecare pagină citită îmi venea să merg să o strâng în braţe pe fetiţa mea şi să îi spun că o iubesc. Şi că nu o să îi fac rău niciodată…
Personajul central al cărţii este un băieţel nigerian pe nume Elijah, care este nevoit să trăiască în diverse locuri în grija unor asistenţi sociali. Acest copil este convins că în el trăieşte un vrăjitor care îl îndeamnă să facă lucruri rele, iar comportamentul lui periculos este cel care face ca totul sa să fie atât de dificil şi instabil. Totuşi, în viaţa lui apar Obi şi Nikki, un cuplu care încearcă să aibă copii, însă fără succes. Nikki are probleme de sănătate, iar asta s-a tradus în pierderea tuturor sarcinilor şi în naşterea unui copil născut mort. Uşor-uşor, Elijah îşi face loc în viaţa lor şi pare că lucrurile încep să capete sens. Totul se schimbă însă în momentul în care Nikki rămâne însărcinată şi spre marea ei mirare, această nouă sarcină chiar este viabilă. Turnura aduce cu ea nenumărate frământări şi discuţii, pentru că nimeni nu ştie cum va reacţiona Elijah la primirea veştii. Nu el va mai fi în centrul atenţiei, ci bebeluşul. Lucrul acesta face ca “vrăjitorul” să se trezească şi are loc o întâmplare şocantă. Finalul cărţii este şi el neaşteptat, însă nu vă spun nimic despre el.
Emoţionantul roman este completat de scrisorile Deborei, mama naturală a lui Elijah. M-a impresionat modul ei de a descrie ţara de origine, figurile de stil folosite, duioşia care reiese din acele pagini. Probabil vă veţi întreba de ce Elijah este în grija statului, dacă mama lui trăieşte? Ei bine, după naşterea copilaşului, tatăl lui suferă un accident şi moare. Deborah se regăseşte singură într-o ţară străină, cu un copil în braţe. Alunecă pe făgaşul depresiei, se adânceşte tot mai mult în ea şi îşi pierde minţile. Cere ajutor bisericii de care aparţine, însă episcopul o convinge că bebeluşul este posedat de un vrăjitor şi îi propune diferite tratamente, care mai de care mai barbare. Rănile copilului sunt provocate de mamă din dorinţa de a-l scăpa de duhul rău, însă de fapt îl traumatizează atât fizic, cât şi psihic. Tot ea îl convinge că în el există acel vrăjitor, iar copilul o crede şi chiar îi dă viaţă.
Este impresionant cum un reprezentant al bisericii poate fi atât de avar, de insensibil, de găunos. În locul sprijinului moral, material, el continuă ritualul stupid de exorcizare al bebeluşului. M-am tot întrebat: Deborah nu gândea? Cum a putut să îşi chinuie copilul aşa? Cum?!?! Ce mamă e asta!? La fel de impresionantă este şi legătura dintre copil şi mamă. Vedeţi voi, chiar dacă nu ne dăm seama, copiii cred orbeşte în ceea ce le zicem. Simt şi trăiesc ceea ce le spunem noi, iar cu timpul acele lucruri ajung adevărurile lor.
Găsiţi acest roman aici.

Ştiţi cum e să terminaţi de citit o carte şi să vă spuneţi în gând: Staaaai, nu nu nu nu, te rog! Asta a fost ultima pagină? De ce? Şi eu acum ce mai fac cu viaţa mea?! Ei, fix asta mi-am spus eu după ce am realizat că terminasem de citit Zeiţa orezului scrisă de Rani Manicka. De obicei, după ce citesc ceva, vin la calculator ca să notez ideile principale în articole de acest gen. Acum nu a fost cazul. Unu la mână, era vreo trei-patru noaptea, iar doi la mână, a fost o carte deosebită. Foarte diferită de ceea ce citisem în ultima perioadă. Nu încape îndoială, şi cartea de mai sus m-a zguduit, dar aceasta… cum să vă spun: m-a dat cu totul peste cap. După câteva zile în care ceea ce am citit s-a sedimentat, iată, vă pot scrie câteva cuvinte despre ea.
Nu ştiu cum fac, însă în ultima perioadă mă lovesc de poveşti din şi cu Malaezia. Aşa şi acum: acţiunea se petrece în această ţară, deşi cartea începe prezentând viaţa lui Lakshmi, născută în Ceylon. O fată tânără, căsătorită cu “ajutorul” unei cunoştinţe cu Ayah, un bărbat cu vreo douăzeci de ani mai mare decât ea. Din start, mireasa este înşelată: viitorul soţ soseşte cu un ceas de aur la mână, promiţând bogăţie şi o viaţă opusă celei pe care Lakshmi o duce alături de mama ei. Însă odată ajunsă la destinaţie, ceasul de aur se întoarce la proprietarul de drept, iar proaspăta mireasă realizează că este nevoită să trăiască într-o cocioabă, alături de un om pe care nu îl place şi pe care îl va aprecia doar după ce îl va vedea inert pe băncuţa pe care ea şi-a crescut cei şase copii.
Ea este personajul central al cărţii, însă ce mi s-a părut interesant este că pe măsură ce dai paginile, observi că apar frânturi ale poveştii mamei, bunicii şi mai apoi străbunicii, spuse şi de alţi membri ai familiei. Mi s-a părut foarte interesant să aflu puncte de vedere ale unor persoane diferite despre anume situaţii. Asta m-a făcut să mă gândesc cât de diferit percepem şi să mă întreb: oare pe mine cum mă văd ceilalţi?
Odată cu această carte am aflat mai multe şi despre invazia japonezilor în Malaezia. Despre atrocităţile comise de ei, despre cruzimea cu care au tratat localnicii şi persoanele suspecte, despre torturi, dar mai ales despre cum s-au comportat cu femeile. Groaznic! V-am mai scris despre poveşti din război, dar Doamne, nu pot să mă înfior de fiecare dată când mă gândesc la aşa ceva. Voi ştiţi cât de des am subliniat eu cuvântul libertate… ce pot să spun, decât că suntem nişte norocoşi că putem face ce vrem, când vrem, cum vrem? O să vă întristeze şi o să vă revolte deopotrivă purtarea stăpânilor cu Mui Tsai, chinezoaica fără niciun drept, sclava violată de stăpân oriunde, oricând.
Tradiţii stranii amestecate cu modernism sosit pe nepusă masă, resemnare, suferinţă, speranţe deşarte, moarte, iubire fără ecou, sacrificiu, luptă continuă, ură, putere, bani, bogăţie, jocuri de noroc, condimente, nebunie, exotism – cuvinte prea puţine şi prea goale pentru a descrie această carte atât de complexă. Vă recomand din suflet să citiţi povestea a patru generaţii – această saga malaeziană – cred că este o carte care merită cu siguranţă. O găsiţi aici la un preţ redus cu 40%.

Căsătorie de plăcere – Tahar Ben Jelloun. După cele două cărţi de mai sus, hai să citesc şi ceva mai vesel, mi-am zis. Mă gândeam că uite, am dat în sfârşit peste o femeie care s-a căsătorit că aşa a vrut ea, nu pentru că aşa au decis alţii pentru ea. După ce m-am apucat de citit, mi-am dat seama că nu înţelesesem de fapt titlul. Nu, nu era o căsătorie din plăcere, o exprimare a dorinţei celor doi, ci o căsătorie încheiată de un musulman din Fez cu o tânără din Senegal, pe durata şederii lui în Dakar. Totuşi, Amir se îndrăgosteşte de soţia de ocazie şi decide să se căsătorească cu ea. Că doar orice bun musulman poate avea până la patru soţii, dacă le poate întreţine pe toate şi dacă se poartă la fel cu ele, nu? Nu este însă aşa simplu, pentru că prima soţie nu o acceptă deloc pe Nabu din cauza culorii pielii. Aşa că o umileşte cât poate pe noua soţie, încearcă să îi facă vrăji pentru a scăpa de ea şi câte şi mai câte… Din (ne)fericire, Nabu rămâne însărcinată şi naşte doi băieţi: unul cu piele albă şi unul cu piele neagră, lucru rar întâlnit. Cum curge povestea vă las pe voi să aflaţi, însă vă spun doar că după vreo o sută de pagini citite, cartea nu mi s-a mai părut atât de interesantă. O puteţi comanda de aici.

Am mai început una, dar nu m-a prins, aşa că am renunţat la ea. Nici nu merită menţionată. Ştiu că e urât să spun acest lucru, penntru că un om şi-a dat silinţa să scrie, poate nu a dormit nopţi ca să pună povestea aceea pe hârtie. Însă unde dragoste nu e, nimic nu e, aşa că am lăsat-o deoparte.

Sper ca în 2019 să citesc mai mult. Lucru pe care vi-l doresc din suflet şi vouă! Iar dacă reuşiţi să citiţi vreo recomandare de-a mea, vă aştept cu impresii.

Vă pup şi vă trimit un zâmbet!