Trebuie sa-mi vars nervii pe undeva. Si frustrarea.. si daca tot va am :)..
Sa incepem de dimineata. Ca o lebaduta ce sunt, m-am trezit de dimineata bine dispusa, m-am ferchezuit, am baut o cafea, am tras de-un biscuite (paine n-am mai vazut de vreo doua saptamani prin casa – nu ca as tine dieta sau ceva, dar de cand mi-am scos maseaua inca am probleme cu mestecatul si mananc ca babele) si am coborat. Mi-am rezolvat eu treburile si la un moment dat trebuia sa parchez pentru ultimul lucru ramas nerezolvat. Intru pe o straduta in forma de T.
Evident, ciuciu locuri de parcare, trebuie sa intorc.. Dau destul de drept si cu spatele :)), dar ieseam fix in strada si-am zis sa evit.
In latura stanga a T-ului de care va ziceam erau niste porumbei. Bucurosi nevoie-mare ca le aruncase cineva o mana de boabe. Ma uit eu.. si ca o mare iubitoare de animale ce sunt, semnalizez (chiar si in curte cand intorc masina pun avariile sau semnalizez, deci eu + semnalizare=love) si trag dreapta, unde era o parcare. Trec de un anumit prag cu juma’ de masina si deodata vad o tanti care sare de pe un scaun: “-Unde mergeti, doamna?”. Ii raspund: “-Doamna, vreau doar sa intorc!”.

Si deodata se schimba tanti la fata si incepe: “-Pai ce, asta e parcare privata, nu vedeti??” (Efectiv nu vazusem semnul) “-Toti au impresia ca-s smecheri, intoarceti unde aveti chef!”. Eu ma uit timid si-i zic.. “-Doamna, am facut dreapta pentru ca in stanga erau porumbeii aia si n-am vrut sa trec peste ei, i-am lasat sa manance!”. “-Haa, mai ai si tupeu!! (nu mai eram doamna acu’) Ceeee, cine ti-a dat voie sa intorci in curtea omului? Asa se face?” Vad ca n-am cu cine, asta e.. dau cu spatele, sperii pasarile, intorc si plec. Cu tristete, de ce sa n-o recunosc.. Oare se crapa asfaltul sub masina mea daca intorceam acolo? Era chiar o crima?.. Alta data o sa casc ochii sa nu fie parcare privata.. ce sa zic.
Dupa minunatul eveniment, plec acasa. Parchez cu chiu cu vai si ies cu un picior in stanga,  imi recuperez si mana printre usa (noroc ca-s subtirica) si constat ca trebuie sa fac alt drum, mai pe seara. Renunt la masina, ca abia am gasit loc de parcare. Ma intalnesc cu cine trebuie, bem o cafea, ne uitam prin magazine, ne hahaim de la una, de la alta.. si hai acasa. Cu tramvaiul, dragutul de el. Eu nu prea am probleme sa trec de la masina la tramvai-metrou, deci nu-i bai. Numai ca.. in tramvai, imi scot castile, ascult muzica si vad pe unu’ cum se uita insistent la mine. Am mers vreo 10 statii, timp in care omul s-a foit, s-a invartit, a schimbat locul in fata mea, in spatele meu.. evident tot cu ochii la mine (vedeam reflexia, la un moment dat am avut impresia ca m-a atins..). Ajung la destinatie, asta dupa mine: daca locuiesc in zona, sunt frumoasa, n-a mai vazut asa zeita in viata lui, ce minune care respira etc.. Dau sa plec, ma ia de mana. Aveam telefonul in mana, ala e un fel de arma alba, ca-i tot din titan, un Nokia trecut prin multe la viata lui. Insista sa ii dau un apel, sa aiba numarul meu. Trage de mine.. Ca daca vreau sa iesim la un suc. Ca-s frumoasa (iar). Ca i-ar placea. Ca el lucreaza in zona.
In sfarsit am scapat de el si-am taiat-o acasa. S-a tinut dupa mine.
Am ajuns sus, am incuiat de 15 ori si m-am linistit.
Ce zi.. minunata am avut!
Voi ati avut clipe de astea in care ati simtit ca nu sunteti in siguranta, in care s-a luat cineva de voi din senin?